Vino , te rog !

Ce înseamnă să iubești? Cineva să îmi spună! Să mă aline, să mă sărute, să mă țină strâns sub ceruri mustind de stele. Cineva? Oricine? De fapt nu oricine... Tu! Doar tu, și nimeni altcineva. Salvează-mă, căci mă voi încăpățâna și voi muri singur. Nu am să accept pe nimeni altcineva, n-am cum, nu pot... Am încercat, și tot ce am reușit să fac a fost sa te doresc mai mult și mai mult. Vino, știi că mi-e greu să te chem. Mereu mi-a fost...

                          

Regretul e pedeapsă eternă

Ce rost mai are ? Mă întreb mereu și nu înțeleg .
Oare speranța chiar nu vrea să piară niciodată ? 
Gata prostule ți-ai pierdut șansa ! Ți-ai irosit iubirea în iluzii , s-a scurs și ultimul strop în van și acum în negura singurătății tânjești după lumina iubirii cea dintâi ?! Cât de naiv să crezi că vei mai întâlni așa ceva vreodată...

Dar totuși mă întreb, oare nu se poate înota în râul timpului? Oare nu mă pot lupta cu valurile veacurilor să le întorc, și să mă întorc pe mine însumi odată cu ele ? Așa aș ajunge înapoi unde am întâlnit adevărata iubire. Aș urla în gura mare ce simt, și ea uimită s-ar prăbuși în brațele mele, și am pluti amândoi apoi pe râul timpului, spre cascada nemuririi. 
Dar ce naiv sunt…
Căci nici măcar nu știu să înot... 
Iar valurile timpului nu le întorc nici zeii ,darămite un umil muritor ce nu știe nici măcar a înota.
Am pierdut șansa la fericire. Și de atunci parcă pierd încontinuu . 

Nu am văzut pedeapsă spirituală mai cruntă ca regretul. 
Ideea că nu știi ce ar fi putut să fie, ne roade și ne sufocă gândurile. 
Chiar dacă simt că am ratat fericirea,câteodată mă gândesc și la scenariul opus, în care aș fi rămas dezamăgit, și cine știe în ce peripluri îmi pornea inima și gândul . Poate nici nu mă întorceam … Aș fi pierit în neant, sau poate mi-ar fi plăcut până la urma deșertăciunea singurătății atât de mult încât aș fi rămas .Dar și regretul pare să aibă același efect,căci mă prăbușesc într-un deșert de solitudine spirituală, ce nu știe noțiunea de iubire, care deocamdată mă înspăimântă, și mă simt ținut cu forța, însă chiar dacă lanțurile au slăbit câteodată nu am plecat , ci mai tare le-am legat parcă, simțindu-mă din ce în ce mai confortabil în întunericul nopții, dar în același timp visând cu ardoare să scap de chinurile singurătății.Poate pentru că în regret găsim și dezamăgiri de sine, sau poate că brațele singurătății ne încleștează atât de strâns, încât abisul e unica salvare. Dar asta e altă discuție...

Pe de cealaltă parte este scenariul în care amândoi împărtășim iubirea și devenim eterni împreună, și ținându-ne de mână cucerim întunericul cu lumina ce se revarsă din sufletele noastre. Aș păși în paradis de fiecare dată când i-aș privi ochii . Si aș trăi mai presus de orice vis diminețile în care m-aș trezi in mirosul pielii ei ,un pur parfum de zei!
Și acest gând frumos mă seacă zi de zi . 
Oare cum ar fi fost ? Oare ce mai poate fi? 
Nimic! 
Râul a luat cu el deja șansa mea la fericire .
Căci iubirea ce nu o strigi în gura mare devine regret. 
Iar regretul e pedeapsă eternă…